Da ! Exact asta căutam...

Aseară, în timp ce reflectam asupra destinației de weekend, am aruncat o privire în garaj unde stăteau prăfuite, parcă așteptând să le plimb pe undeva, cele două mașini pe care le dețin ( un Jaguar XJ și un Rover) . Eu sunt foarte mulțumit de ele și nu aș vrea ceva mai scump,nu pentru că nu mi-aș permite, însă țara în care locuiesc nu-mi permite acest lux ( în principal prin lipsa infrastructurii). Privind la ele m-a cuprins un pic emoția, și mă gândeam când oare am folosit eu ultima oară o mașină la adevărata ei valoare...

Mânat de aceste senzații, am decis ca acest weekend să-l dedic vitezei excesive. Desigur că nu mă gândisem să iau vreo autostradă autohtonă pe post de circuit, și cum eu nu știam foarte multe în materia aceasta am sunat un om avizat. Acela este Radu F., om cu pasiune pentru mașini, deține diverse firme de tunning prin Ungaria în special, și din pricina aceasta este destul de înstărit cât să-și permită un Brabus. I-am propus ideea, și a acceptat-o din prima. Ne-am pus pe gândit ce să alegem, ce dificultate, cât de departe, și după o oră de discutat, o oră de împachetat, câtetva ore pe drum..... iată-ne pe circuitul „Le Mans”.

Azi a fost o zi frumoasă, perfectă pentru condus. Cum am ajuns am făcut un mic antrenament, m-am acomodat cu circuitul, am primit indicații de la piloții înscriși în „ACO” (AUTOMOBILE CLUB DE L'OUEST ), am pus umărul la repararea mașinii sricate de mine...nici nu am știut când s-a făcut seară. Am pilotat un Mini destul de puternic, mi-a plăcut foarte mult, însă mâine trec la o categorie mai grea ( posibil McLaren sau Ford GT). Mâine se anunță a fi o zi cu adevărat incitantă...de abia o aștept !

Weekend cu tentă hedonistă....

După o saptamana plină de bilanţuri şi cifre, şi după câteva negocieri eşuate , conchid prin a spune că a fost o perioada foarte nefastă pentru afacerile mele. În consecinţă, ca să nu devin frustrat, am decis ca acest weekend să fie unul special. Un weekend în care să pot face anumite activităţi care să mă relaxeze, detensioneze, detaşeze, şi care să mă facă să uit de tot ce s-a întamplat în saptămâna asta deloc neproductivă. Vreau un weekend plin de plăceri. Deja în timp ce scriu aici, parcă mă şi văd pe plaja din Saona.... O mică escapadă până în Republica Dominicană cu siguranţă m-ar relaxa, însă nu ar fi de ajuns. Nu m-ar putea detaşa de complicaţiile săptamânii proaspăt încheiate. M-aş gândi tot la cifre, investiţii, discuţii, şi în plus într-un asemenea paradis nu este deloc recomandat să fii un sihastru.
Mă gândesc să fac ceva care să-mi oblige organismul să elibereze adrenalină în exces, ceva spontan, ieşit din comun, la limita pericolului. S-ar putea ca o astfel de experienţă să-mi ofere exact ceea ce-mi doresc. O să stau să analizez câteva posibilităţi. Deja îmi zboara gândul către Pont Ponsonnas , unul dintre cele mai înalte puncte de bungee jumping din Europa... Dar nu cred că voi avea curajul să merg chiar aşa departe pentru a-mi satisface pofta de neprevăzut. Însă începutul e promiţător....

Continuarea și...cadoul

Acum că mă aflu într-o scurtă pauză, vreau să termin de relatat mica mea escapadă uşor dramatică de vineri seară. Așadar, după ce am înghiţit cu noduri câteva pahare de Perignon ( deja o licoare destul de învechită pentru a mai trezi în mine senzaţii cu adevărat speciale) parcă şi acel Garou mi se părea că este un mic Pavarotti, şi astfel mânat de vaporii ameţitori m-am pus pe vorbit cu mesenii. Şi uite aşa am început o discuţie cu V.R. despre cum am putea să cumpăram o echipă de fotbal. Omul este microbist şi mai presus de toate apleacă urechile la toate zvonurile adevărate sau mai puţin adevărate privind oportunităţi de investiţii. În orice caz nu ştiu cum de-a ajuns să aibă atâţia bani din moment ce este atât de credul....cred că este vorba de noroc sau intuiţie. Oricum, am încercat să-l domolesc spunându-i că mai degrabă cumpăr echipa de bob a Sudanului decât să investesc într-o echipă de fotbal românească.

După acest mic dialog, observ cum într-un colţ de cameră s-au strâns "vulpoii" (bogaţii trecuţi deja de vârsta tinereţii) care parcă complotau cu minuţiozitate adevărate strategii de război. Mă cunoşteam cu mare parte din ei ,însă nu mi-a suscitat deloc interesul temele pe care le abordează ( în general teme politice ) cam de fiecare dată când se reunesc . Am mers totuşi să-i onorez cu un salut ,ştiind oricum că nu sunt foarte receptivi la dialogul cu tinerii mai înstăriți, care le suflă în ceafă locurile de prin topurile de miliardari. Dar fiind şi ei, probabil, puţin afectaţi de aperitivul cu icre negre şi „Cîroc”, vizita mea în cercul lor s-a extins pe mai bine de o oră timp în care am vorbit (aşa cum mă aşteptam) numai despre politica. Ne-am împărtăşit viziunile şi antipatiile politice,apoi s-au retras la un poker. Nici măcar nu m-au invitat. Bănuiesc că vroiau să joace pe amante sau alte mize bizare...

Obosit de atâta dialog îmbibat de seriozitate, mă hotărâsem să-l găsesc pe M., gazda şi sărbătoritul serii. Nu am reuşit să vorbesc foarte mult cu el deoarece era destul de solicitat de invitaţi. Am aflat doar că este extrem de fericit. Evident, nu? Însă nu ştiu dacă din pricina cadoului meu sau a faptului că iubita sa şi-a dat acceptul logodnei. Înclin să cred totuşi că este vorba despre a doua veste. Că tot am adus vorba de cadoul mult râvnit,până la urmă am achiziţionat ( la un preț acceptabil) de la un amic din Franţa o lucrare semnată Christian Dahl . Ştiam că M. este un iubitor de peisaje demne să te lase fără cuvinte, așa că m-am gândit că artistul menționat mai sus se pricepea destul de bine să facă acest gen de lucrări, așa că am tras nişte sfori şi cred că am făcut alegerea cea mai bună. Alternativa era un sejur în Bora Bora. Mă bucur că n-am ales-o deoarece oricum îşi plănuise luna de miere tot printr-un paradis de genul acesta. În rest, în afară de mâncarea excepţională, nu mai este nimic demn de relatat despre aceasta aniversare. O petrecere care mi-a înşelat aşteptările,dar până una alta, bine că a existat. Seară plăcută.

Știți vorba cu „pomul lăudat” ?

Mie tocmai mi s-a adeverit în weekend-ul proaspăt încheiat. Este vorba de petrecerea mult așteptată, despre care am spus câteva vorbe în zilele precedente, și care s-a sfârșit prin a fi o aniversare chiar mediocră. Nu mă înțelegeți greșit, nu mediocră din pricina sumei investite ( a trecut de 150 de mii de euro cu siguranță), ci din cauza atmosferei și mai ales a invitaților. Poate vă întrebați ce poate merge rău la o petrecere de genul acesta. Ei bine, să încep cu locația. Toată agitația s-a consumat într-o casă destul de meschină, raportată la numărul de invitați ( vreo 40 la număr ), aflată pe malul unui lac din apropierea capitalei. Vila cred că era destul de nouă, mobilată complet, dispunea de tehnologie de ultimă generație, însă nu era deloc pe gustul meu ( piese de mobilier mult prea moderne pentru mine și o abundență de telecomenzi în casă pentru fel de fel de gadget-uri ). Totuși am zis să acord o bilă albă grădinii impresionante, amenajată în stil mediteranean cu o paletă cromatică care parcă te ducea cu gândul la o seară petrecută în Santorini. Însă chiar dacă erai o fire mai visătoare, aveau grijă să te trezească din starea de reverie țânțarii agresivi și zgomotul stresant al broaștelor.

Coloana sonoră a petrecerii a fost ușor neclară. O incursiune prost gândită printre mai multe genuri muzicale. Cea mai nefericită alăturare a fost în momentul de debut al aniversării când se auzeau în surdină, aproape de perfecțiune, arii celebre cântate de un cvartet de coarde din Germania, iar apoi de nicăieri și-a făcut apariția un dj care a împroșcat cu noroaie de zgomote comerciale tot ceea ce se construise până atunci. După acest intermezzo tragic, a urmat atracția serii în materie muzicală. Aceasta s-a materializat printr-un interpret canadian, pe numele său de scenă Garou, un bărbat destul de charismatic, cu o voce puternică dar deloc specială. A cântat foarte mult în franceză, și din această cauză nu știu câtă lume a înțeles ce vroia să transmită, dar asta nu mai contează dacă și-a deschis primii doi nasturi de la cămașă, și a zâmbit enigmatic doamnelor și domnișoarelor aflate la picioarele dânsului. Bănuiesc că ideea cu solistul arătos a fost a iubitei ( posibil logodnicei) sărbătoritului. Nu cred că ar fi plătit o sumă cu cinci cifre ca să vadă un bărbat care transmite sexualitate prin toți porii.

Oaspeții au fost de asemenea la înălțimea organizării... Întâmplări cu și despre ei puțin mai târziu.

Goana după cadou...

Cu ultimele pregătiri pentru seara festivă de mâine, mi-am propus aşadar ca în această seară să caut un cadou potrivit pentru sărbătoritul cu pricina. Zis şi făcut. Am vizitat fiecare magazin de lux pe care-l cunoşteam, am mers în locuri în care intri doar cu recomandarea unei anumite persoane, am vizitat până şi un "P-shop". Ce este un astfel de loc poate vă întrebaţi. "P-shop" este prescurtarea de la "Phantom-shop", acesta fiind un tip de magazin duty-free plin cu produse de lux obţinute prin diverse tertipuri. Dar specific unui P-shop îi sunt două caracteristici: 1. aici poţi găsi obiecte foarte scumpe, extrem de rare şi mai ales....bizare: de la pietre preţioase furate parcă direct de pe coroana lui Napoleon, obiecte de artă ce nu apar nici măcar în catalogul Christie's, animale exotice, până la....reprezentate ale sexului frumos ( da, pare un fapt degradant, dar în afacerea asta nu intră nimeni forţat) şi 2. locaţia magazinului se schimbă după fiecare cumpărare, de aici şi titulatura de "Phantom". Să nu vă imaginaţi că toate acestea sunt acolo în locaţia respectivă, ar fi fost imposibil să mute asemenea obiecte de valoare din săptămână în săptămână. Comanda se face după un catalog, iar ea soseşte în maxim 48 de ore, fără o secundă în plus, indiferent care este cererea. Într-adevăr uluitor.

Chiar şi după atâtea căutări, obosit de atâta răscolit prin cataloage de ceasuri, băuturi fine, călătorii prin cele mai neimaginate locuri din lume, animale exotice, şi fel de fel de ciudăţenii, am rămas la fel de nehotărât ca înainte să pornesc în incursiunea mea în shopping-ul de lux din Bucuresti. Poate mâine voi avea inspiraţie. Sper doar să nu ajung ca atenţia mea oferită în dar să nu se concretizeze într-un biet plic cu valută...

Absent nemotivat ?

Nu, nu este cazul meu. Cauza absenței mele se bazează exclusiv pe tehnică , internet, parole, platforme și alte fel de fel de șiretlicuri tehnologice cu care eu nu ma împac. Totuși, sunt preferatele mele atunci când vreau să găsesc un vinovat, pentru simplul fapt că ele nu ripostează. Mă rog, cel puțin la prima vedere, deoarece din câte probleme îmi tot cauzează, se pare că țin contul tuturor învinuirilor mele nedrepte la adresa dânselor.

În timpul lipsei de aici, din viața cotidiană prin care am trecut până astăzi, nu a fost nimic demn de relatat. Menționez, doar de amorul artei, că am participat la câteva întâlniri productive dar insipide, am degustat câteva pahare de Champagne Bollinger cu un personaj demn de toată admirația mea, m-am decis să-mi schimb restaurantul preferat, și să nu uit să trec în revistă și faptul că am mai judecat asupra aventurii din Frankfurt, însă tot nu am limpezit nimic. Așadar, un început de săptămână ușor afectat de rutină, dar am speranțe sincere în zilele ce vor veni. De ce? Mă așteaptă o seară festivă cu ocazia zilei de naștere a unui prieten vechi, persoană publică spune el ( crede că o apariție în Top 300, și încă 2-3 prezențe în reviste tabloide la secțiunea Don Juani, îl face să fie demn de o poziție publică...), și poate ceva interesant de făcut în week-end ( încă stau pe gânduri aici...). În speranța unei bune conviețuiri cu tehnologia din jurul meu, vă scriu mâine în timp ce voi savura un espresso.

Coincidență sau nu.... ( Partea II )

Rămăsese să continui povestea începută ieri, așa că în timp ce savurez un espresso, iată cum s-a desfășurat întâlnirea mea cu Erika. Ca să nu fiu un nepoliticos, am zis să stau cîteva minute la o șuetă, timp în care am vorbit despre împrejurimile Frankfurtului, am aflat că este contabilă la o firmă dintr-un oraș apropiat, și multe alte calități pe care le avea. Cele cîteva minute se transformaseră deja în ora 2 jumate, și eu încă stăteam la taclale. Uitasem parcă de întâlnirea importantă care urma să aibă loc în 6 ore, uitasem de strategiile de negociere, uitasem din cauza ei și din cauza celor șase coktailuri „puțin colorate”.

Ceasul îmi arăta ora 3, așa că mă decisesem să merg în cameră să mă odihnesc. Erika se oferise să mă conducă, eu am refuzat-o politicos, și am pornit spre lift. Până la urmă s-a ținut de mine să mă conducă, până când a ajuns să facă ce și-a propus. Ajunși în fața camerei mele, îmi spune ceva ce nu înțeleg în germană și mă sărută. Intrăm în cameră, și...restul nu este demn de povestit aici. În orice caz, animat de vaporii de alcool în care se scăldau neuronii mei, de frumusețea naturală a ei, și de solitudinea de care am avut parte în ultima vreme, m-am lăsat purtat de val…

În zori, nu prea știam ce e cu mine, migrene, foame, ea era de negăsit, se preconiza a fi o zi „perfectă” pentru negocieri. Mă pregătesc de plecare, destul de grăbit, mă urc în mașina care mă aștepta deja de ceva minute. Încercam, pe ultima sută de metri să-mi pun ordine în gânduri, să mă concentrez asupra negocierii, însă gândurile mele tot se întrebau ce s-a întâmplat cu Erika. Ajuns la locul întâlnirii ( în incinta Messeturm), urc la etajul 19, sunt întâmpinat de o secretară care mă conduce în sala de consiliu. Deocamdată eram singur, oamenii se lăsau așteptați ( v-am spus că aveam știință de al lor modus operandi ), și în timp ce eram cu nasul printre documente, sunt servit cu o cafea de EA. Da, chiar era Erika ! Nu-mi venea să cred. Nu am reușit să spun nici măcar un „Stai!”, deoarece cum a ieșit ea, au intrat cei cu care aveam întâlnirea. Desigur că au început negocierile, și cu greu m-am putut concentra asupra acesteia, din cauza faptului că mintea mea alerga acum după fel de fel de scenarii ce aveau un singur numitor comun: Erika. Spre norocul meu, negocierea a mers șnur, m-am descurcat bine, și nici cealaltă parte nu a fost foarte incisivă, și drept rezultat am semnat un acord destul de important pentru mine.

În drum spre casă, și toată ziua următoare până la sosirea în România, m-am gândit la toate scenariile posibile. A fost un șir de întâmplări ? A fost oare totul regizat de către cei cu care urma să negociez pentru a mă dezorienta înainte de o decizie importantă? Întâmplare sau nu, am căzut în plasa unei fete care servea cafeaua unor persoane foarte influente. Și totuși, toată intriga aceasta alăturată știrii pe care o văzusem mai devreme în acea seară, mă face să ajung la o singură concluzie: da, cred că am fost vrăjit de o „Mata Hari” modernă ...

Coincidență sau nu...(Partea I)

Stând acum și savurând un espresso „home made”, m-am gândit că poate ar fi mai bine să mai povestesc o întâmplare consumată în Frankfurt. Da, iar Frankfurt. Sincer? Nici eu nu mă așteptam ca această escapadă să fie atât de frapantă, cu cât mai mult la prima vedere se preconiza a fi doar o biată deplasare în interes de afaceri. Așadar, v-am povestit în postul anterior despre drumețiile mele, iar acum voi continua povestea din seara de duminică. Meciul se terminase, și puțin mâhnit că nu s-a ajuns la loviturile de departajare, am mutat canalul pe CNN. Îmi atrage atenția o știre despre un schimb de spioni ruso-americani, o chestie care se făcea cu zeci de ani în urmă. În fine, nu mă îndoiam că se practica și în zilele noastre, dar fiind atât de mediatizată, m-am gândit că este un fel de spălare a rufelor în public la nivel internațional. Așa că am oprit televizorul, și cum deja era trecut de miezul nopții, parcă o insomnie mi se contura, așa că m-am îmbrăcat și am coborât în bar la o degustare de ceva.

În bar, un cuplu chicotea la o masă îndepărtată, mai era barmanul, și eu. Comand un cocktail cât mai puțin colorat, îmi scot telefonul și încep să-mi schițez planul pentru întâlnirea din ziua următoare, pentru care și venisem în Frankfurt de fapt. Urma să am o întâlnire destul de tensionată cu niște indivizi foarte pricepuți în ale negocierii. Și era vorba să ne târguim asupra unor sume demne să te ajute să clădești un S+P+18 în București. Deci, treabă serioasă. În timp ce neuronii mei se agitau de zor gândind la tehnici și strategii de negociere, lângă mine se așează de nicăieri o domnișoară, destul de înaltă, brunetă, ușor nearanjată, naturală. Eu surprins de prezența ei, și crezând că este vreo turistă pierdută prin orașul ăsta, am întrebat ce dorește. Rostind o limbă engleză stâlcită cu germana vorbită în regiunea de nord, am înțeles printre picături că se numește Erika, locuiește în Frankfurt, și că obișnuia în fiecare seară să meargă într-un bar diferit, să se așeze la o masă la care stătea o persoană singură, și să stea la pălăvrăgeală cu ea. Pur și simplu, fără niciun motiv. Spunându-mi chestiile astea, mă întrebam: De ce eu??....

Restul întâmplării o scriu mai târziu. Acum trebuie să trec la treabă. Ia să vedem cum mai merge bvb-ul... :)

Drumeția prin Frankfurt...

Aseară am sosit în țară, și am promis că mai povestesc un episod din vizita mea de lucru (dar și de destindere) din Frankfurt. După cum vă povesteam acum cîteva zile că nu am fost lăsat să-mi desfășor activitatea, din cauza unei întâlniri spontane, mi-am spus după această experiență, că ziua următoare ( duminica ) să o am numai pentru mine. Zis și făcut. Am luat micul dejun cât de devreme am reușit, m-am echipat cu haine lejere, o hartă și mărunțis ca un turist adevărat, și am luat-o la pas. Și uite așa am rămas impresionat de măiestria și rigoarea cu care a fost construită, reconstruită , și iar reconstruită Catedrala Sf. Bartholomeu (da, de trei ori!), și mi-a provocat o neașteptată mirare când am aflat că o biserică poate fi loc de dezbateri parlamentare ( este vorba despre Biserica Sf. Paul, care și ea la rândul ei a fost reconstruită după ce a fost parțial distrusă).

Prânzul m-a prins într-o cafenea, mobilată cu piese decorative vintage, cu fotolii extrem de confortabile lucrate superb, parcă fiecare era conceput ca fiind unic. În timp ce mai lecturam Financial Times, eram deseori distras de parfumul de scorțișoară ce plutea prin cafenea, special parcă să comanzi prăjitura casei, care conținea scorțișoară și care era, evident, și cel mai scump sortiment din meniu. Am rezistat totuși tentației, deoarece îmi pusesem în gând să experimentez bucătăria culinară specifică zonei, și bine am făcut. Am savurat pe nerăsuflate un „ Frankfurter Kranz”, care este o specialitate a orașului, un tort preparat cu diverse ingrediente, într-un cuvânt: magnific. Apoi, mi-am încheiat festinul, cu un pahar de „Apfelwien” un sortiment de cidru ( fară alcool) obținut din mere, care-mi lasă gura apă numai când îmi aduc aminte de gustul său.

Era pe înserate, așă că am luat-o din loc și am vizitat rapid „Commerzbank Arena”, cel mai mare stadion din oraș pe care-și desfășoară meciurile echipa de fotbal Ein. Frankfurt, și uite așa odată cu lăsarea completă a serii, am lăsat la sfârșit ceea ce era superb. Frankfurt văzut seara, chiar din inima „ Skyline of Frankfurt”. Zona de zgârie-nori a Frankfurtului, formată în special din clădirile în majoritate sedii de bănci, este impunătoare, iar panorama în timpul nopții este de nedescris. Eram precum un copil, fascinat de ceea ce văd. Într-un final, trezit din reverie, m-am întors în camera de hotel, fericit de ziua pe care am petrecut-o doar eu cu mine. Deja pierdusem prima repriză din finala Cupei Mondiale....dar nu-mi păsa, am făcut ce mi-a plăcut. :)

În sfârșit acasă...

Am ajuns și eu într-un final în România. Mâine vă mai povestesc întâmplări din Frankfurt. Acum sunt prea ostenit să mai scriu ceva coerent.

Seară liniștită.

Spontaneitate...

Sub acest aribut ar putea sta, cel puțin până în momentul de față, mica mea escapadă pe tărâm nemțesc. După oaza de odihnă, petrecută spre plăcuta mea surprindere în liniște completă și în condiții perfecte, mă hotărâsem să-mi închei ziua în restaurantul hotelului, singur, savurând un pahar de Chateau Margaux, anul 2000. Desigur, încercând să mă detașez de toate problemele ce-mi zburau prin minte, privind la meciul Uruguay-Germania. Nici nu am apucat să fac pregătirile necesare ritualului de mai sus, bine pus la punct după cum observați, că primesc un telefon de la un amic, R.M. El este asociat în niște business-uri privind energia alternativă, și în consecință, nu prea stă prin România, și face naveta ( dacă se poate spune așa) prin țările din nordul Europei, unde genul acesta de activități sunt la ordinea zilei.

Așadar, îi promisesem cu ceva timp în urmă că dacă ajung prin Germania, să-i dau de veste, ca să mai discutăm de una alta. Așa că renunț la micul meu tabiet, și mă îndrept către locul de rendez-vous. Locul cu pricina, sincer, la prima vedere mi s-a părut a fi cel mai infect bar în care aș fi putut savura vreun pahar de ceva.... o adevărată speluncă. Credeam că greșisem adresa, că R.M. devenise sărac lipit, sau că jucam într-o farsă în care eu eram actorul principal.

Hotărât să-l sun pe R.M., aud dintr-un colț uitat în semiîntuneric: „ Aici! Bine te-am găsit!”. Da, era chiar el. Ne salutăm, schimbăm două vorbe, și primul lucru pe care-l întreb, nu, nu a fost despre cum o mai duce, dacă fosta soție i-a luat un sfert din avere sau cum merge piața de combustibili bio, ci, ce mama naibii căutăm în jegul ăsta de bar?? În timp ce se amuza pe seama neliniștii mele, m-a condus la etaj unde se afla un bar de 5 stele. Uimit de ceea ce văd ( nu de mesele, mâncarea și băutura la superlativ, ci de discrepanța între cele două localuri) pun întrebarea cea mai evidentă: De ce două baruri, unul de lux, și altul de categoria minus 5 stele, în aceeași clădire? Ei bine, patronul barurilor, un burlac la vreo 50 și ceva de ani, supărat pe femeile-lipitori ( denumire chiar dată de el femeilor care stau pe lângă bărbații bogați pentru ca la un moment dat să-și asume un pic din averea considerabilă a acestuia), a hotărât că trebuie să existe un loc în care bărbații cu bani, dornici de puțină liniște sentimentală, să se relaxeze, fără ca vreo femeie să știe acest lucru. Barul de jos, cel foarte puțin atrăgător, este doar un paravan, pentru ca femeile să nu vadă de fapt ce se ascunde în spatele cortinei. Bizar și totuși ceva inteligent. Oricum, era clar că rezervările se făceau doar pe recomandări, și discriminarea era la mama ei acasă ( personalul barurilor era format în întregime din bărbați).

Într-un final, eu și R.M. ne-am așezat la o masă, destul de îndepărtată de televizorul la care se transmitea finala mică a mondialului ( spre mâhnirea mea). Printre câteva pahare de Johnnie , R.M. a început să-mi povestească fel de fel de întâmplări, eu însă eram prezent doar fizic. Gândurile mele erau tot în jurul acelui pahar de Chateau Margaux.....

Am ajuns la destinație

Din start mi-am început deplasarea cu stângul : nu mi-am luat hainele potrivite. La București înnorat, nici prea cald, nici prea frig. La Frankfurt? „Doar” 34 de grade Celsius. Am prinso zi caniculară, deși eu m-am bazat pe aplicația Apple care mă informa că vor fi cu siguranță precipitații. În fine, pun acestă mica neconcordanță pe seama tehnologiei și merg mai departe.

Vă scriu acum din camera de hotel, m-am cazat la Marriott. Sincer, nu prea agreez Marriott-ul, însă fiind mai aproape de locurile pe care am de gând să le onorez cu prezența, m-am gândit să-i mai dau o șansă ( de ce încă o șansă? Am să vă povestesc o întâmplare petrecută la Hotel Marriott din Budapesta, și veți vedea la ce mă refer). Acum cred că o să mă odihnesc. Rezistența mea la somn a devenit insuficientă, de când cu calătoriile acestea spontane și mai ales indezirabile. Însă de un lucru deja mă bucur,din poziția în care sunt cazat, ar trebui să văd ceva de genul ăsta:

(sursă foto)

Așa că de abia aștept să mă trezesc și să o iau la pas pe ici pe colo. :)

Ei bine...

... am plecat spre Frankfurt. Chiar dacă în toiul nopții m-am frământat cu privire la acestă deplasare, până la urmă de dimineață după un espresso preparat după rețetă proprie, am revenit la sentimente mai bune. Și ca să fiu și mai împăcat cu mine, am decis să prelungesc această „agonie frankfurtiană” care-mi aparține, hotărîndu-mă să mai stau vreo 2-3 zile. M-am gândit că aceste zile de relaxare, mă vor detensiona, avînd în vedere că incursiunea mea de acum câteva zile din micul meu Paradis m-a transformat dintr-un om calm și relaxat, într-un Dante care traversează Infernul din „Divina Comedie”.

Așadar, vin cu povestiri proaspete din Frankfurt. Bine, sper totuși, să n-am parte de peripeții. Who knows? :)

Chiar n-am chef....

să plec. Mi-e silă. Mi-e silă de drumul la aeroport, de privitul la ecranele cu „Departures”, de zgomotul detectoarelor de metal, de îndrumarea stewardesei către locul de la geam. Chiar nu vreau să aud zgomotul motoarelor turate la maxim când avionul se pregatește de decolare, nu am chef să simt golul din stomac atunci când se înclina pe o parte după decolare de parcă în momenul acela îi vine sfârșitul. Nu vreu să mă amăgesc că pot dormi, și de abia când mă liniștesc, să aud aceeași stewardesă cum îmi dă indicațiile privitoare la aterizare. N-am chef odată ajuns pe Flughafen Frankfurt am Main ( aeroportul din Frankfurt), să aud zecile de oameni care vorbesc zeci de limbi străine. Drumul până la hotel mi se va părea o veșnicie...

Dar, până mâine mai vedem. Poate îmi vine cheful la loc....sper.

Seară liniștită.

Întors din peripeții...

Eh, da. Iată-mă într-un final, acasa. Ce dor mi-a fost de casă. De ce mi-a fost teamă n-am scăpat...chiar m-au prins, nu ploile, ci dezastrul în micul meu colț de Rai....sau cel puțin ce a mai rămas din el. Da, chiar a fost înspăimântător și sper să nu mai trec prin așa ceva. M-am întors de acolo, acum vreo două zile, și nu pentru că nu aș fi avut cum să plec, dar am preferat să stau să dau o mână de ajutor în locul unde am stat. Sper să-mi înțelegeți „nepăsarea” față de voi....

În orice caz, acum mi-am revenit din aventura facută cadou de Natură, și m-am întors la lucru. Din păcate, va trebui să plec din țară cu ceva treabă, deși în perioada asta aș fi vrut să ramân pe aici pe acasă, dar uneori trebuie să faci lucruri care nu-ți sunt întodeauna pe plac. Pe unde mă găsiți?Frankfurt.

P.S. Totuși, nu mă pot abține... cum să fii atât de rudimentar, ca și autoritate guvernamentală, încât să încerci să oprești torente de ape cu saci umpluți de nisip? Este doar o amăgire nesimțită...