Și miliardarii joacă la loto...

Savurându-mi ceașca de espresso, mi-am adus aminte (apropo de asta) de o cunoștință care juca la loterie. Nimic anormal până acum, puteți spune. Dar dacă v-aș spune că această persoană este în prezent atât de bogată, încât să poată cumpăra lejer jumătate din mall-urile din București, cu banii jos. Este vorba despre cel cu care m-am întâlnit în Frankfurt. El a plecat definitiv din țară acum 3-4 ani și s-a stabilit nu știu exact pe unde, dar cu siguranță știu că până să plece era dependent de jocul la loterie.

Nu înțelegeți greșit, și atunci avea destui bani încât să-și permită aproape orice, și totuși juca la loto. Nu înțelegeam de ce joacă acest joc și alte jocuri de noroc nu practică. Într-o zi l-am întrebat de ce tot joacă la loto, că doar avea destui bani încât să nu se mai gândească și la alte câștiguri „căzute din cer”. Mi-a răspuns că este un defect din tinerețe, că joacă la loterie de când se știe. Mi-a mai mărturisit că atunci când va câștiga prima oară se va opri. Acum, judecând după ultima noastră întâlnire, consider că a câștigat ceva dar cu siguranță nu la loteria română... :)

P.s. Oare ce ar face un miliardar dacă ar câștiga la loto?

Numerele la loto...

Citind astăzi rubricile de „Breaking news” am aflat că la loto este report. Oare de ce o știre atât de banală tronează înaintea altora cu mult mai importante?. Mă gândeam că știrea nu ar fi fost atât de mediatizată dacă în joc nu era pusă o sumă consistentă. Am aflat citind articolul respectiv, că reportul este de aproximativ 6 milioane de euro și că ar trebui să mă grăbesc dacă vreau să câștig, întrucât mai dispuneam doar de câteva ore în care puteam să-mi achiziționez un bilet norocos.

Nu contest, suma este destul de mare. Dar nu atât de mare încât să dau aproape 15 lei pe un bilet la loto care-mi va asigura doar o șansă de câștig la miliarde. Știu că acum a vorbit avarul din mine , însă eu consider că raportul dintre ce plătești și ce primești este extrem de dezechilibrat. Jucătorul plătește prea mult pentru șansele pe care i le oferă loteria. Nu-i de mirare că jocurile tip „bingo” se bucură de mai mult succes. Sper să nu vă dezamăgesc că nu vă voi comunica numerele câștigătoare ( doar o singură persoană le cunoaște ) dar vă dau măcar un pont: casa câștigă întotdeauna în proporție de 90%....

Km 0 al infatuării...

Am trecut în această seară, în drum spre casă, prin zona Dorobanților și mă gândeam așteptând la semafor, la faptul că nici până în ziua de azi nu am înţeles din ce motive zona este considerată a fi una exclusivistă ( în special partea cafenelelor). Mie nu mi se pare nici măcar de bun gust. Nu neg faptul că m-am oprit de câteva ori pe acolo, însă doar pentru că am fost nevoit să particip la întâlniri care au avut loc în zonă. Aşadar, vorbesc în cunoștință de cauză. Însă și mai mult de atât, cunosc destul de bine și unele personaje care se perindă pe acolo.

Consider că exclusivismul zonei nu este dat de localurile ( cafenelele, care în opinia mea nu-şi motivează prin nimic preţurile exorbitante ) în care poți savura felurite băuturi considerate ca fiind „de bun gust”. Deosebirea față de alte locuri presupun că o fac oamenii care-și pierd timpul pe acolo. Printre aceștia se numără de cele mai multe ori: parveniții, snobii, fii de bogați (care joacă averea părinților la poker) și desigur că din acest tablou nu pot lipsi prezențele feminine care așteaptă devotate, poate le mai cade vreun naiv în plasă.

În consecință, nu înțeleg care-i magia locului. Însă acum îmi vine în minte ce a spus I.T.* la o întâlnire de afaceri : „ Dorobanțiul este doar un loc de montă unde cererea se întâlneşte cu oferta.” :)

*I.T.- român trecut de-a doua tinerețe, miliardar deja în euro...

Dilema de la miezul nopții...

O persoană care are o mică afacere stă în medie 15 de minute la o coadă pentru a depune bilanțuri și formulare către autoritățile publice și pentru a achita instituțiilor private anumite sume . Să presupunem că va sta la 3 cozi ( variantă optimistă, aproape imposibilă), așadar într-o singură lună va pierde 45 de minute în fața funcționarilor. Puțin? Dacă înmulțim cu 12 luni...

Cam frustrant să realizezi că pierzi aproape 10 zile dintr-un an stând la cozi.

Și asta într-un scenariu optimist...

Birocrația de acasă...

Proaspăt întors pe pământ românesc și fără nicio informație despre ceea ce s-a mai întâmplat între aceste granițe, normal că am fost asediat de zeci de informații venite prin toate sursele posibile și imposibile. Am dat la o parte știrile tragice, mondenitățile, bătaia primită de un cetățean oarecare (chipurile) de la șeful statului și alte absurdități din sfera economică, până când mi-a captat atenția subiectul privitor la plata contribuțiilor de către cei care muncesc pe drepturi de autor.

Ideea impozitării creatorilor din orice domeniu este o modalitate parșivă a guvernanților de a-i pune cu botul pe labe pe guvernați. Însa nu din acestă privință vreau să abordez situația, deoarece de această treabă ar trebui să se preocupe opoziția și instituțiile abilitate să reclame aceasta absurditate. Vreau să subliniez aici modul în care contribuabilii sunt permanent ținuți ocupați cu acest gen de obligații. De ce spun asta? Motivez doar prin faptul că vor trebui să meargă în trei locuri distincte, pentru a se așeza umili în urma vreunei cozi. Și asta doar ca să înmâneze unui funcționar public arogant, trei formulare prin care își declară „uriașele” averi lunare câștigate pe seama creațiilor lor.

Formularele de care vorbim sunt o pacoste. Sunt cronofage. Sunt menite să te distrugă psihic precum picătura chinezească. Știu ce vorbesc, deoarece la începutul afacerilor mele chiar eu mergeam să stau la cozi, pierzând timp prețios angrenându-mă în conflicte cu persoanele de la ghișeu care, desigur, întotdeauna aveau dreptate.Mărturisesc că din aceste cauze enumerate mai sus, am mai adus bani de acasă pentru a-i investi în angajarea unui contabil care să mă scape de povara birocrației.

Dacă în fiecare 25 ale lunii mergeam personal la depus formulare, știu eu sigur că nu mai reușeam să ajung în Fiji....

Ni Sa Bula...

Ce este cu acest „Savusavu”? Sigur că la prima lecturare cuvântul menționat pare a fi o joacă de cuvinte, nicidecum vreo destinație în care apa oceanului este de o frumusețe inegalabilă. Cu siguranță însă nu au ajuns pe plajele sălbatice de acolo români dornici să-și expună infatuați mașinile achiziționate, fapt care m-a făcut să devin dependent de oaza de liniște pe care mi-o oferea acel loc uitat de lume. Am devenit dependent de apusul văzut din pat, de serviciile perfecte, de nuca de cocos (ingredientul universal în mâncarea tradițională), de cafeaua savurată în zori, de partidele de pescuit, de scufundări... și aș putea continua.

Vorbesc de dependență în cel mai serios mod, deoarece după ce sejurul programat inițial pe 7 zile se apropria de sfârșit, probabil influențat de eliberarea unui exces de serotonină, am decis să prelungesc șederea cu încă o săptămână. Eu cred că am luat cea mai bună decizie pe anul în curs. :) Poate că m-am simțit atât de bine și din cauza faptului că nu am mai avut niciun fel de contact cu ce se întâmplă în țară. Nu am vrut să am nici internet, nici tv, mi-am luat doar un telefon de pe care nici măcar nu aveam posibilitatea tehnică sa accesez internetul. Bineînțeles că lipsa grijilor de acasă și locul în care mă aflam nu au contat la fel de mult precum compania...ea a avut întotdeauna grijă să fie acolo unde trebuie și pentru asta îi mulțumesc.

Am avut parte de o vacanță așa cum îmi imaginam.

Ni Sa Moce.

Revenirea din...

... absenţa mea îndelungată iată că s-a produs într-un final, într-o excelentă zi de luni. Cum altfel? De ce nu am mai scris? Probabil că acel weekend de când nu am mai dat niciun semn pe aici, m-a determinat să fac un gest radical, ceva ce nu mai făcusem până acum. Influenţat cu siguranţă de litoralul nostru greţos şi hiperagitat, atribute care parcă se rasfrângeau şi asupra oamenilor, dar motivat fiind şi de alte cauze exclusiv personale m-am gândit toate orele petrecute la Mamaia să plec undeva departe de marea noastră, de România, Europa... departe.

În consecinţă, în două zile am rezervat, am împachetat şi am plecat.

Destinaţia: Savusavu

Hai să fim...mondeni

Terminându-mi toate activitățile pe ziua de azi, m-am gândit să plec mai devreme și să iau cina la restaurantul meu favorit. Închid ușa biroului, îmi iau la revedere de la asistentă și chiar înainte să urc în lift, vocea ei destul de pițigăiată mă anunță cu oarecare autoritate că mâine ar trebui să mă prezint la un eveniment monden. Uimit de știrea de ultimă oră, o întreb detalii ca să mă pot convinge și eu de ce este atât de importantă prezența mea acolo. Așa am aflat că bunul meu prieten M.I., care se ocupă de organizarea de evenimente, a adus pe meleagurile noastre nu știu ce vedetă de prin State. Mă rog, eu sunt cam sceptic atunci când vine vorba despre anumiți artiști de peste ocean dar se pare că-i promisesem ( !? ) încă de acum două săptămâni că voi veni. Deși nu-mi aduc aminte deloc de faza angajamentului, am luat ca atare informația de la asistentă, și am plecat imediat spre specialitățile asiatice care mă așteptau pe undeva în zona Moșilor.

Pe drum am mai reflectat asupra deciziei de a merge sau nu la evenimentul respectiv. Ce m-ar face să-i spun că m-am îmbolnăvit subit? Faptul că toată acțiunea se va desfășura pe litoralul nostru cel mult râvnit, într-un club destul de notoriu, cu o grămadă de „celebrități” autohtone, camere, blitz-uri....acestea ar fi doar primele motive care mi-au venit în gând. Ce m-ar face să fiu acolo? La răspunsul acesta încă mai lucrez...

P.S. Deci am avut dreptate când spuneam că n-are cum să existe o săptămână fără să apară ceva/cineva neașteptat. :)

Câteva vorbe despre filantropie... ( Partea II )

Am rămas dator să vă împărtășesc și ultima categorie de filantropi, din care spuneam că și fac parte. Ca să nu mai prelungesc așteptarea vă mărturisesc faptul că din acest cerc de oameni fac parte aceia care fac donaţii din proprie iniţiativa, îndemnaţi de un sentiment uman, și nu de vreun scop ascuns. Poate principalul atribut al acestor acte de caritate îl constituie acela că sunt secrete, nu ştie nimeni că ai făcut tu gestul respectiv (mai ales mass-media nu trebuie să cunoască acest lucru, altminteri te încadrezi cu brio în primele categorii descrise), poate nici măcar donatarul.

Partea cu adevărat frumoasă vine chiar din acest mister, deoarece se poate întâmpla ca tu să ai lângă tine un om care a făcut acte de caritate și tu nici măcar să nu-l crezi în stare de așa ceva. Și el totuși să fi făcut mai multe fapte nobile decât tine. Astfel de donații pot fi făcute de oricine, și sunt cele mai sincere. Întocmai acesta este atributul suprem care ar trebui să guverneze fiecare donaţie. Iar acum că am clarificat cum se procedează, sper să facem fiecare alegerile potrivite și să ne aducem aminte să dăm o mână de ajutor nu numai în situații limită...

O seară liniștită.

Câteva cuvinte despre filantropie...

Mânat de un comentariu care mă dojenea, am decis să scriu despre actele de caritate. Actele de caritate făcute de oamenii foarte bogaţi se fac în funcţie de câtă publicitate vrei să-ţi faci. E simplu. Dacă vrei să ştie tot poporul despre tine cum ai donat un cartier de case unor sinistraţi, e clar că urmăreşti ceva. Că este vorba de publicitate pentru afacerile tale, că urmăreşti să creşti în sondaje pentru a accede într-o funcţie publică sau că o faci doar ca să arăţi celorlalţi cat de potent financiar mai eşti, tot o josnicie o consider, deoarece încerci doar să atingi un scop pe seama unor oameni necăjiţi.

A doua categorie de filantropi este formată din bogaţii ce fac donaţii prin intermediul unor fundaţii care adesea le poarta numele (nu, nu-şi fac deloc reclama). Este o formă inteligentă de a-ţi face publicitate mascată, dar până la urmă să trecem cu vederea peste acest fapt dacă într-adevăr sunt ajutaţi oamenii nevoiaşi.Corect? Dar oare sunt acei oameni ajutaţi? Dacă veţi fi curioşi să faceţi o cercetare amănunţită asupra donaţiilor făcute de fundaţiile unor oameni foarte bogaţi, aţi fi surprinşi să vedeţi încotro merg acestea. Rareori merg la persoane care într-adevăr merita o sponsorizare, de obicei donaţiile merg unde "trebuie"( în funcţie de ponturi, obligaţii, plăţi...). Eu nu agreez varianta actelor de caritate prin fundaţii, mai ales că banii donaţi către fundaţie pot avea în multe cazuri, origini cel puţin suspecte.

Desigur că pe lângă aceste categorii mai există și o a treia, în care mă regăsesc, pe care o voi detalia mai târziu atunci când o să mai vin cu alte precizări privitoare la aceste subiect.

Seară plăcută.

Acomodare dificilă...

Iată-mă acasă. Îmi savurez deja espresso-ul meu unic, și m-am gândit să mai scriu ceva rânduri înainte de a pleca la treabă. Deja corpul meu resimte de abia acum cei 309 km/h, durerile sunt ceva mai intense, dar suportabile. O să am nevoie de ceva mai puternic pentru a mă fixa. Oricum nu regret nimic din ce am făcut, ba mai mult de atât, dacă în momentul acesta aș mai avea oportunitatea de a mai face o tură de circuit, aș face-o fără să mă mai gândesc la consecințe.

Dar să revin în realitate deoarece este totuși o zi de luni. Începe o săptămână nouă (de data acesta poate va fi și una mai favorabilă afacerilor mele), cam săracă în evenimente ce-i drept, însă nu-mi fac deloc griji pentru că de fiecare dată se ivește ceva sau cineva care să mă trezească din monotonia instalată. Cred că ar trebui să-mi fac timp pentru o vacanță îndelungată. Escapadele de weekend pe care le-am avut în ultima perioadă au fost într-adevăr memorabile, însă au avut consecințe nefaste în sensul în care am reușit cu dificultate să mă acomodez cu începerea unei noi săptămâni de lucru. Voi mai reflecta la acest aspect...

O zi excelentă.

Top speed: 309 km/h...

Astăzi am trăit poate unul dintre cele mai intense momente din viața mea. Nu se compară cu ele nici satisfacția profitului de miliarde, nici cea mai intensă noapte cu cea mai seducătoare damă, pot spune că nici măcar reîntâlnirea cu fosta nevastă nu a fost atât de intensă pe cât a fost experiența de aici. Sunt incomparabile, ca intensitate emoțională, sunetul și vibrațiile puternice ale motorului ce parcă te îndeamnă să-i forțezi limitele. Simțeam cum îmi crește pulsul încă din ultimele ture de încălzire de înaintea cursei la care participam eu ( la volanul unui Ford GT), Radu F. ( Porsche GT3 ), și un safety-car ( Audi TTRS) care ne supraveghea toate mișcările. Ajunși la linia de start, nu se auzea nimic de zgomotul puternic al motoarelor, toate simțurile încercau să rămână concentrate pe cele cinci ture de circuit pe care trebuia măcar să le termin în siguranță ( nici nu mă gândeam la victorie din moment ce concuram cu Radu, un pilot iscusit de altfel).

Șocul accelerării de la 0 la 100 km/h a fost terifiant, aproximativ cinci secunde în care am simțit că organismul meu a fost dintr-o dată smucit de o forță incontestabilă. Am reușit să câștig startul, însă am avut un ritm timid fiind speriat de ceea ce încercam să stăpânesc. Curbele mi-au dat cea mai mare bătaie de cap, trebuia să le iau cu o viteză anume, și cu o poziționare milimetrică a mașinii în așa fel încât să nu ies în decor. Liniile drepte au fost preferatele mele: primul tur- top speed 290 km/h, turul secund - top speed 301 km/h, turul trei-top speed 305 km/h, turul patru- 309 km/h. Ultimul tur nu a mai avut viteză maximă înregistrată deoarece neatenția și nesincronizarea m-au făcut să ies în decor chiar în cea mai dificilă curbă ( „Virage de Mulsanne”). Eu sunt teafăr, mașina a suferit ceva avarii, dar necatasrofale, achitabile.

A fost o experiență de neuitat. Dură, incitantă, aproape mortală, detensionantă și provocatoare de dependență. Am făcut cea mai inspirată alegere cu weekend-ul acesta, și nici costurile nu au fost foarte mari: de achitat un pneu și o bară față, și o aspirină cu un masaj bun pentru gâtul solicitat de forțele G. Mâine dimineață sunt acasă...sper să nu mă las purtat de val și să cred Kiseleff-ul un circuit. :)

Dilema de la miezul nopții...

De ce oare urmașele Evei au un „dar” de a mă perturba până și ultima oază ce abundă de masculinitate pură ? Am fost sunat de vreo patru ori în ultima jumătate de oră, și de la fiecare apelantă am auzit câte o invitație în fel de fel de locuri. Sunt măgulit dar în același timp deranjat de acest fapt. Bizar. Mă bucur că nu am rămas acasă...